VITICULTURA

viticultura

Şi cultura viţei de vie a avut la noi, încă din vremea dacilor, o importanţă deosebită, o tradiţie sănătoasă am zice, cel puţin până la reforma lui Deceneu care, se spune c-ar fi stârpit via, bănuim tocmai din cauza abuzurilor în folosirea vinului.

Dincolo de acea reformă, via a rămas o prezenţă constantă şi mai târziu. Pentru a ne da seama de acest lucru, să menţionăm că, la 28 octombrie 1451, episcopul Ioan Vitez acordă beiuşenilor o diplomă prin care Beiuşul este declarat oraş liber şi ridicat la rangul de „civitas”. Aceeaşi diplomă conferă beiuşenilor dreptul de judecată, realizat de un scaun de judecată format din 12 juraţi, aleşi dintre oamenii importanţi ai zonei, conduşi de un jude. Ei bine, între drepturile şi îndatoririle juraţilor, la punctul 11 se specifica: „Judele şi juraţii să nu intre în scaun de judecată decât numai în orele de dimineaţă, antemeridiene, iar după masă niciodată să nu judece pe nimeni, fiindcă atunci sunt plini de vin – vino repleti - , la caz, această sentinţă să nu aibă nici o tărie”. Or, dacă şi aleşii poporului, în acele postmeridiane ale zilelor anului 1451 erau deja plini de vin, nu e greu să ne închipuim că nici muritorii de rând nu se prea exceptau de la nărav. Şi ca să existe vin trebuia să fie şi viţa.
Cam în acelaşi context, câţiva ani mai târziu, pe la 1478, episcopul Pruis donează oraşului Beiuş şi satelor cu populaţie maghiară din zonă teren liber pentru viţă şi vinărit. În plus: „Dacă cineva i-ar împiedica în cultivarea viei, să plătească 20 florini aur, dacă cutare ar îndrăzni să vânză vin în târgul Beiuş, câtă vreme proprietarii de vii, Ungurenii de aici şi din împrejurime nu şi-au valorificat produsele lor, plăteşte 20 fl. Cel ce scapă vreo vită în viile lor plăteşte 3 mărci”. Acelaşi episcop limitează dijma de vin doar la cantităţile mai mari de un butoi, adică cele ce depăşeau uzul casnic. Oricum, cu toate aceste scutiri, la 1778, 35 de sate din domeniul Beiuşului dădeau dijmă cam 67000 litri de vin, deci de pe producţia ce depăşea uzul local. Evident, şi celelalte vreo 50 de localităţi ale zonei produceau vin, însă doar pentru uz propriu.
La 1771, pe pământul alodial de la Vintere – Rogoz se cultiva viţă de vie pe un teren de 670 de „săpători” (cât lucra un săpător pe zi). Pentru lucrarea acestui teren iobagii trebuiau să presteze 7604 zile cu palmele şi 712 zile cu animalele, în fiecare an . Strugurii, atunci sau mai târziu, erau recoltaţi în coşuri speciale, apoi zdrobiţi cu picioarele în dogăi din care mustul curgea pe o gaură din marginea de jos a dogăii. Ciorchinii rămaşi erau storşi în teascuri cu pene sau cu şurub de lemn – şaitău. Culesul strugurilor, surechiul era un ceremonial asortat şi cu producţie de vin din anii precedenţi. În timp, cultura viţei de vie a pierdut mult teren, primul concurent fiind, evident, băuturile obţinute prin distilare, respectiv pălinca, comună şi ea oricum începând cu sfârşitul sec. XVII. Un alt motiv al recesiunii cultivării viţei de vie ar fi faptul că solul sărac al zonei era productiv doar în cazul soiurilor tradiţionale, care nu mai pot rezista într-o economie de piaţă populată cu vinuri din soiuri speciale. Oricum, viţa a rămas o prezenţă perenă în gospodăriile locuitorilor, pentru uzul familiei. Ea se află şi astăzi întinsă pe la streşinile caselor, peste curţi, prin grădini.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.