VĂRĂRITUL

Tot oferta naturală stă şi la baza acestei specializări în vărărit a numeroşi locuitori ai Ţării Beiuşului din sate precum: Izbuc, Coleşti, Câmp, Câmp-Moţi, Criştiorul de Jos, Cărpinet, Ponoare, Briheni, Şuşti, Şuştiu, Lazuri, Roşia, Meziad, Sohodol.

O specializare venind şi ea dintr-un ev mediu îndepărtat, pe fondul existenţei în zonă, mai mult decât în orice parte a României, a rezervelor naturale, respectiv a calcarelor din care se ardea varul. La început, exploatarea calcarului şi arderea lui ca piatră de var a fost limitată doar la nivelul solicitării locale, în cadrul economiei naturale. În timp însă, solicitările crescânde ale economiei de piaţă au intensificat procesul de specializare a localnicilor în producţia şi desfacerea varului.

Iată o imagine de epocă a producţiei de var de aici: „În 1738, pentru «clădirile noi» din provizoratul Beiuş, ardeau var Hoza Mihai şi Astaloş Petru din Sohodol. În 1740, în provizoratul Vaşcău, pentru nevoile bisericii (probabil din această localitate), Hoza Marian şi Hoza Toader primeau pentru varul ars ca zilieri suma de 15,29 florini renani (14 crăiţari pe zi), iar Hoza Crăciun şi Hoza Marian din Cărpinet, pentru 12 căruţe de var (ars cu lemnele stăpânului de pământ) 5 florini renani. Pentru huta de sticlă din Hăşmaş (jud. Arad), acestui stăpân feudal erau date din provizoratul Beiuş, la 15 iunie 761, 10 căruţe de var. În 1770, pentru acelaşi provizorat al Beiuşului, se ardeau 4 cuptoare de var: unul de 30 de căruţe, de către Hoza Teodor, unul de 25 de căruţe de către Hoza Gavrilă din Meziad”.
Capacitatea unui cuptor era de la 2000-3000 kg la 7000 kg dar putea fi şi mult mai mare. Arderea dirijată dura în funcţie de capacitatea cuptorului şi de tehnici locale, după care gurile erau închise. Faptul că arderea era finalizată se cunoştea după culoarea flăcării, când aceasta albea ieşind prin crăpăturile acoperişului cuptorului. Munca la un cuptor era destul de complexă şi de aceea se lucra în tovărăşii, împărţirea varului între participanţii la tovărăşie făcându-se în funcţie de aportul fiecăruia. Varul ars şi răcit era transportat la târguri în căruţe cu coviltir. Căruţele vărarilor din zona Beiuşului, cu deosebire ale celor din Izbuc, Ponoare, Cărpinet, Meziad au străbătut secole la rând câmpia în vest, în nord până spre Satu Mare, în sud până la Timişoara trecând şi prin câmpia maghiară, spre Debreţin, Gyula etc. Varul era vândut fie pe bani, fie pe cereale. Vărăritul e una dintre puţinele ocupaţii – meşteşuguri tradiţionale care se mai practică şi astăzi, deşi e tot mai mult concurat de oferta industrială diversificată. Totuşi, în jurul anului 2000 în Izbuc mai lucrau 104 vărari, majoritatea autorizaţi, în Călugări 10, în Briheni 5, la Roşia 2, la Meziad 7, la Sohodol 2, la Câmp – Moţi 16.
Cuptoarele pentru ars varul erau fie îngropate, săpate în pământ, de obicei într-o pantă de deal, fie de suprafaţă. Părţile constituente ale unui cuptor sunt: „cuptorul propriu-zis, numit şi varniţă sau camniţă în zonă, locul unde arde focul – numit, de regulă, vatra cuptorului, locul de unde începe să fie clădită piatra – numit talpa cuptorului (în satele din zona Munţilor Codru Moma) şi părcan (Meziad, Sohodol), locul sau gura de alimentare cu lemne a focului – numit gura cuptorului, locul pe unde se scoate cenuşa numit fisc (această denumire presupunem că are legătură cu modul de «impozitare» a celor care practicau vărăritul de către autorităţile vremii – probabil că prezenţa cenuşii – aşa cum «fumurile» în cazul caselor – era luată drept un indiciu pentru funcţionarea unei varniţe), locul sau gura pe unde se introduce piatra şi se scoate varul – numit gura sau vârful varniţei”.
Piatra de var, respectiv calcarul era şi este adusă din zone speciale, aflate, în general, în hotarele satelor care practică vărăritul, dar, de multe ori, cuptoarele se zideau chiar în acele zone.
Lemnele sunt aduse din pădure, cantitativ la fiecare căruţă de piatră arsă în cuptor trebuind o căruţă de lemne – la 20 de căruţe de piatră, douăzeci de căruţe de lemne. În ultimul timp, lemnul, fiind costisitor, s-a practicat şiarderea cauciucurilor uzate în locul lemnelor. Clăditul pietrei de calcar în cuptor se face după o tehnologie specifică, pentru a evita surpările, pentru a proteja focul şi a dirija corect fluxul de aer ce întreţine arderea. O ardere ce durează între 3 zile şi 3 nopţi şi 6-7 zile şi nopţi, în funcţie de localităţi, de mărimea cuptorului etc, dirijată mereu ca intensitate prin guri de aerisire.
De subliniat, pentru ultimii ani, un contact interesant realizat între vărarii din Meziad şi o echipă din Anglia, venită la Meziad în 2005 să înveţe tehnologia tradiţională a arderii varului, pentru a o utiliza în Anglia la restaurarea monumentelor istorice. În acelaşi schimb, anul următor vărarii din Meziad au fost duşi în Anglia, demonstrând acolo, cu resursele locale ale englezilor aceeaşi tehnologie. Relaţia de colaborare a fost condusă de doamna Brigitte Gubbins şi realizată prin mijlocirea Muzeului din Beiuş.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.