VÂNĂTOAREA

vanatoare-in-zona-beiusului

Vânătoarea şi pescuitul au fost în economia omului primitiv mijloace dintre cele mai importante de câştigare a resurselor existenţiale, alimentare în primul rând. În timp însă, o dată cu domesticirea animalelor, în neolitic, ele au rămas aleatorii, devenind ocupaţii secundare.

Aşezarea geofizică a Ţării Beiuşului între munţii acoperiţi cu păduri a presupus existenţa aici a unei faune extrem de diverse, începând cu bouri, urşi, lupi, căprioare, mistreţi, vulpi, iepuri, jderi, râşi etc. Să nu uităm că unii exegeţi au încercat să explice etimologia cuvântului „Beiuş” pornind de la maghiarul „Belenyes”, o derivă din „böleny” = zimbru, Beiuşul definind deci un fel de ţinut al zimbrilor. Alţii explică această etimologie din cuvintele „Bela” – rege maghiar şi „nyest” – jder . E de asemenea, de subliniat că sigiliul voievodului Gheorghe de Urviş, care întărea testamentul său la 1592, avea reprezentat pe el un cap de bour.
Tot referitor la fauna zonei şi la vânătoare, e semnificativ faptul că iobagii din Tărcaia, Uileac şi Şoimuş erau obligaţi să dea provizorului primul cerb vânat şi câte un iepure,pentru restul vânatului având drept de vânzare. De Crăciun, satele Fânaţe şi Seghişte dădeau dregătorului un cerb şi câte 2-3 iepuri la fiecare 4 porţi . Să nu uităm de asemenea, că pe sigiliul unor localităţi din zonă sunt reprezentate uneori animale sălbatice, tocmai pentru a evidenţia că locuitorii lor aveau printre ocupaţiile importante şi vânătoarea. Astfel, pe sigiliul din 1775 al satului Seghişte era reprezentată o vulpe sau un lup, pe al Sighiştelului de asemenea; sigiliile acestor sate de la sfârşitul secolului XIX menţineau încă aceleaşi simboluri. La Bunteşti, Cucuceni, Dumbrăvani, Şuştiu, Uileacul de Beiuş apare pe sigiliu un cerb sau o căprioară, la Hârseşti un jder.
De subliniat că vânătoarea, dar mai ales braconajul, s-au practicat de către ţărani, pentru tot evul mediu, nu atât cu arme, cât pe bază de capcane. Cea mai simplă dintre ele, laţul sau balţul de sârmă sau de sfoară, era aşezat în poziţii strategice, în găurile din garduri pe unde treceau animale, la intrarea în staule sau în grajduri de vărare, coteţe, pe cărări umblate de aceste animale sălbatice, uneori cu momeală în faţa laţului. După ce animalele băgau capul în laţ, acesta se strângea în jurul gâtului, poprindu-le sau chiar sufocându-le, dacă se zbăteau mai mult. Unele laţuri erau completate cu contragreutăţi sau legate de arbuşti aplecaţi în aşa fel ca, după prinderea în laţ a animalului, acesta să fie suspendat în aer pentru a se sufoca. Frecvente erau şi capcanele, curse metalice făcute de fierarii din sat sau din satele specializate în fierărit. Pe o bază metalică, de obicei rotundă erau montate două fălci semicirculare, cu dinţi, mobilizate de un arc de oţel. Între fălci era aşezată momeala, în funcţie de animalul vânat. Atingerea ei de către animal declanşa o piedică ce ţinea fălcile deschise. Prin închiderea lor ele prindeau piciorul, gâtul animalului. Capcana, cursa era legată cu un lanţ metalic de un punct fix, par bătut în pământ sau copac. Şi aceste curse erau aşezate în locurile frecventate de animale sălbatice, uneori mascate de crengi, altele cu momeala lăsată la vedere, în funcţie de animalul urmărit. Existau şi curse speciale pentru şobolani sau dihori. În cursele metalice puteau fi prinse animale mari: mistreţi, căprioare, lupi, vulpi etc.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.