PRELUCRAREA LUTULUI. CERAMICA (OLARITUL)

prelucrarea-lutului-ceramica-beius

Ceramica este numai una din formele prin care ingeniul oamenilor acestor locuri a ştiut să valorifice resursele naturale complementare ale lumii Beiuşului pentru satisfacerea necesităţilor lor, nu doar materiale.

Pământul, nu totdeauna generos în cazul culturilor agricole, venea, aşa cum am mai văzut, şi cu alte oferte. Pe lângă numeroasele, comentate deja, să trecem în revistă şi „miraculoasa metamorfoză a lutului cu apa şi focul”, pentru naşterea ceramicii populare tradiţionale, atât de bine reprezentată în Ţara Beiuşului prin centre specializate precum: Criştiorul de Jos, Leheceni, Sălişte de Vaşcău, Cărpinet, Leleşti, Valea Neagră de Jos.

Desigur, ceramica nu este o invenţie a oamenilor acestor locuri, ea este o prezenţă pandemică la nivelul civilizaţiilor umane. Ea a apărut în neolitic, odată cu sedentarizarea fostelor populaţii de vânători şi culegători şi transformarea lor în agricultori. Pentru zona noastră, aşa numita cultură Starcevo-Criş (7500-6250 î.Hr.) ne lasă relicte ale acelui prim orizont ceramic la Răbăgani, în apropierea Izvoarelor termale, la Râpa în Dealul Morii, la Cociuba Mare sau Tăşad. Despre ele şi despre alte orizonturi ale evoluţiei ceramicii în zona noastră, cititorul a găsit deja
ceramica decorativa
Acum ne vom ocupa de ceramica de tip tradiţional produsă în zonă şi funcţională până în zilele noastre, vom vorbi despre originea ei şi despre lunga continuitate, a acestei ceramici, rurale prin excelenţă, poate mai puţin decorativă decât ceramica de târg din alte centre, dar mai arhaică prin structuri, mai spiritualizată ca decor şi funcţionalităţi. Atât în ce priveşte tehnologia obţinerii acestei ceramici cât şi morfologia, funcţionalitatea şi formele de decor, foarte probabil ultimele secole, poate chiar ultimul mileniu nu au produs modificări importante. Găsim în morfologia ei arhetipuri venind din ceramica greacă, din cea romană cu deosebire, din cea dacică câte ceva ş.a.m.d. Dincolo de toate, ceramica locului a ajuns la reprezentări care vizează perfecţiunea, idealitatea, câştigate şi prin exerciţiile milenare ale creării acestor forme, şi de ce nu, prin ingeniozitatea şi vocaţia creatoare a meşterilor locali.
Ca să ne dăm seama de extensia fenomenului în timp şi spaţiu, să încercăm o diacronie a atestărilor documentare ale lui, pe plan local. Atestări care, repetăm, vin foarte târziu, faţă de vechimea olăritului local. Aşa, în urbariul domeniului Beiuş, de la 1600, apar ţărani cu patronimul Olaru, provenind evident dintr-o exercitare la nivelul unor generaţii precedente a olăritului. În inventarele fierăriei domeniale de la Boi – Vaşcău sunt trecute: „un vas de pământ, două oale noi de pământ”, iar în cel al topitoriei de cupru de la Poiana e trecut un „cuptor verde” – trimitere directă la sobele de teracotă, „caminiţele de căhăli” ce, sigur, se confecţionau şi atunci şi mai târziu în Cărpinet sau Leheceni. În 1733 sunt menţionaţi în satul Tărcaia 7 olari, în Beiuş un olar, la Negru 1 olar, dar fără îndoială existau şi în jurul Vaşcăului, conscripţia subliniind că pământul nu era acolo favorabil agriculturii, dar era o argilă excelentă pentru ceramică. „Haec possio Territorium exiguum habe et nimium sterile panem ut plurium ollis argilaceis gvaeritat”. Conscrierea de 1770-71 înregistra 19 olari la Tărcaia, 3 olari la Uileac, 6 olari la Negru şi 7 olari la Remetea. Se poate observa uşor că sunt menţionaţi numai olari din satele cu populaţie ungurească, faptul însă nu exclude, ci dimpotrivă, induce ideea că ei existau şi în satele româneşti. Nu erau însă menţionate de către administraţia maghiară şi ele, ci preferenţial cele ungureşti pentru că menţionarea lor aducea automat satelor respective unele beneficii prin clasificarea lor într-o categorie suspusă. Realitatea e confirmată de faptul că peste doar câteva decenii (1809), în satul Cărpinet existau 43 de cuptoare de ars oalele, iar în Câmpanii de Sus 17. În Leheceni în 1803 erau 60 de cuptoare de ars ceramică, iar câţiva ani mai târziu (1809) – 98. În Sălişte de Vaşcău erau, în 1813, 59 de cuptoare iar în Criştiorul de Jos 12 cuptoare.
Iată consemnat fenomenul cu mai bine de o sută de ani în urmă, de geograful austriac Adolf Schmidt, nu numai ca producţie, ci şi ca desfacere şi mai ales ca origine şi virtuţi estetice: „… cea mai răspândită este meseria de olar… În Cărpinet, Criştiorul de Jos, Fânaţe există mulţi olari, iar în Leheceni şi Sălişte fiecare a doua casă are cuptor de ars oale. Din valea Crişului ies afară sute de care încărcate cu tot felul de produse meşteşugăreşti, îndreptându-se către târgurile din regiune, dar în primul rând spre Banat. Un rol principal îl au ulcioarele de apă: formele lor frumoase surprind pe orice călător. Unele amintesc de-a dreptul de cele antice şi, involuntar, nu poţi scăpa de gândul că între rămăşiţele de obiecte romane, în care românii sunt foarte bogaţi, aparţine şi acest sortiment de forme care, la timpul său, era propriu într-un grad înalt olăriei italice, antice”.
Ca date mai apropiate, în 1952, etnograful Tancred Bănăţeanu semnala la Leleşti 50 de meşteri ce practicau meşteşugul cu consecvenţă dar şi alţi ştiutori, la Valea de Jos 10 olari activi, la Cărpinet 30, la Criştior 30, iar în Leheceni doar 25 de familii nu practicau olăritul. Azi mai lucrează sporadic un singur olar, Gheorghe Bocşe, secondat de nepotul său, cu studii de artă, Raul Bocşe.
Tehnologia confecţionării ceramicii începea cu alegerea lutului, de obicei de două categorii – unul roşcat, îmbogăţit cu oxizi de fier şi altul alb cenuşiu, care erau amestecate pentru a spori calităţile vaselor. Scoaterea lui se făcea din locuri speciale, de unde era cărat acasă, mărunţit, udat şi frământat în jimpuri speciale, înconjurate cu nuiele împletite, de obicei la umbră, stropite, ca să fie umede. În jimp era adus o dată lutul pentru un an întreg, lăsat acolo să se omogenizeze, să dospească. Când intra în lucru, era luată cantitatea necesară, tăiată mărunt cu mezdreaua pentru a înlătura impurităţi, rădăcini, pietre, bătută cu maiul, frământată şi ruptă în bucăţi mici, apoi lucrate pe roata, căreia, pe discul de jos, cu piciorul, olarul îi imprima o mişcare de rotaţie, iar pe cel de sus modela oala. Se năşteau din lutul cleios forme ce adesea sfidau perfecţiunea. Gura vasului, toarta mai ales în cazul ulcioarelor, cănţilor cu sau fără ciur, dar nu numai, se făceau separat pe faze de lucru succesive, aşa cum se realiza şi ornamentarea incizată, cea prin aplicarea brâielor alveolare, sau cea prin desenarea de ornamente cu pensula, cu coloranţi naturali obţinuţi tot din pământuri speciale, de obicei din locurile cu concentrări de oxizi de fier. Apoi vasul era pus la uscat, pe poliţă în atelier, dar şi în alte spaţii, la umbră, ca să nu se crape.
Când aveau produse pentru umplerea unui cuptor, vasele uscate erau aranjate în cuptoarele de piatră tronconice, special construite, cu guri pentru întreţinerea arderii, acoperite cu un „arneu”. Arderea dura în jur de 6-7 ore, după care cuptorul era lăsat să se răcească, apoi oalele erau scoase pe deasupra cuptorului. Cele ce trebuiau smălţuite erau băgate din nou în cuptor şi arse 3-4 ore. Smalţul – litarga era obţinut din comerţ sau direct de la topitoriile de aramă de la Poiana sau de la Băiţa, amestecat uneori cu oxid de cupru sau de mangan pentru a marca cromatic transparenţa smalţului, pentru a spori virtuţile estetice ale vaselor.
Morfologia ceramicii specifice zonei era extrem de variată, dar tipizată, în relaţie directă, evident, cu uzualizarea ei. Varietatea ce pornea de la cratiţele pentru fiert laptele la oalele de făcut sarmale, de la olcuţele înalte şi subţiri pentru prins laptele la oale mari, folosite la nunţi, de la oalele de dus mâncarea la lucrătorii de pe câmp la bărdacele mari de păstrat seminţe, de la blidele pentru mâncat la cele decorative pentru pus pe perete, la cănţile pentru apă cu ciur şi „ţâţă” cu care era dusă apa la lucrători pe holde etc. Oricum, atât în tehnologia confecţionării lor cât şi în perfecţiunea formelor şi ornamentelor se ajunsese la un rafinament aproape incredibil prin simplitatea şi ingeniozitatea lui, rezultat evident şi al spiritului creator al oamenilor locului, dar şi al unui exerciţiu milenar care a eliminat mereu accidentalul în favoarea prototipului cu statut de idealitate.
Oala mare pentru majun
Dincolo de cera-mica tradiţională, pro-filată pe realizarea de recipiente preponderent alimentare, de uz gospodăresc, unele cen-tre din zonă s-au specializat şi pe producerea de cahle de teracotă pentru încălzi-rea interiorului. „Camini-ţele de cahăli” cu un nume caminiţă venind probabil de la Cameniţa – localitate în Polonia – explică şi filiera de pătrundere a tehnologiei şi modelelor în zonă. Cahlele erau confecţio-nate din lut presat în forme speciale de lemn, uscate şi apoi arse ca şi cealaltă ceramică. Smălţuite, cu un fundal verde, dar şi nesmălţuite; cele smălţuite, realizate de obicei la Criştior şi Leheceni, iar cele nesmălţuite la Leleşti. Au fost asimilate mai târziu în producţia locală, dar, am mai văzut deja, la 1600 o asemenea caminiţă de cahăli, de culoare verde era trecută în inventarul topitoriei de aramă de la Poiana. Ornamentele de pe cahle, obţinute prin presarea în formele de lemn, frumoase, explică, credem, şi traseul lor dinspre zona nord-central europeană, în evul mediu târziu. Aşa Crucea de Malta cu crini, de sorginte europeană alternează aici cu mai autohtonele rozete solare încadrate în reprezentări vegetale.
Ornamentica ceramicii din zonă, în general puternic stilizată, geometrizată chiar, vine dintr-un fond arhaic de credinţe şi forme – cele care structurează, mentalităţile colective ale populaţiilor de agrarieni. Unele câmpuri ornamentale sunt impuse sau facilitate de tehnologia de prelucrare a ceramicii, altele de formele pe care le decorează.
Apar frecvent motive comune în arta populară românească. Printre ele, reprezentările solare, pomul vieţii, spirala ce, în mare, echivalează grafic dominanta riturilor de fertilitate şi fecunditate specifice civilizaţiei umane îndeosebi începând cu neoliticul. Majoritatea acestor motive exprimă ideologii ale acelor timpuri, în parte şi timpului în care meşterii le-au creat. În general, însă, pentru meşterii de acum ele sunt desemnificate, au denumiri mai mult tehnice, ornamentale, cu un conţinut decorativ.
Tipic în acest sens este, ca să dăm un exemplu, un ornament specific pe un anumit tip de ol, ornament de serie aici, mereu acelaşi, dar care nu se mai găseşte în nici un sistem ornamental din România. Interpelat, unul dintre olari care făceau asemenea oluri, ne-a spus că ornamentul se numeşte „desăgi”, pentru că grafic desenul induce şi această reprezentare. Tocmai pentru că este absolut singular în ornamentica română, am încercat decodificarea lui pornind de la date aparent adiacente. La solicitările noastre, meşterul ne-a mai spus că olurile decorate cu reprezentarea respectivă erau de fapt oluri de nuntă. Că olarul cerea pe ol un preţ simbolic, peste preţul pieţei, mirii trebuiau să-l cumpere căci el era integrat în ritualul nunţii. Olul trebuia umplut cu apă, simbol de fertilitate şi fecunditate în toate civilizaţiile de tip agrarian, din care tânăra pereche bea înainte de a intra în locuinţa sa, uneori existând şi tradiţia să spargă olul de uşa de la intrare. Ritualul era unul propiţiar, ca tânăra pereche odată trecându-l, să aibă copii numeroşi în căsnicia lor. Reprezentarea de pe ol este una evident de iniţiere sexuală, de fapt o reprezentare stilizată a momentului unirii principiului masculin cu cel feminin, ultimul simbolizat de cele două vrejuri – spirală ce marchează frecvent zona pubiană a idolilor antropomorfi feminini din neoliticul românesc. Semnul s-a păstrat până în zilele noastre, tocmai pentru că era desemnificat, educaţia creştină, mai pudibondă, l-ar fi eliminat dacă nu şi-ar fi pierdut semnificaţia originară. Subliniem că reprezentările falice, momentele comuniunii sexuale erau specifice tuturor riturilor zeilor vegetaţiei, cele mai comune rituri ale populaţiilor agricole din neolitic până în antichitatea târzie. Toate populaţiile mediteraneene, printre altele, deci şi cele cu care ne înrudim, practicau aceste rituri de iniţiere, ca gen proxim al lor, indiferent că este vorba de cel dedicat lui Isis şi Osiris divinităţile egiptene ale vegetaţiei, lui Atys şi Cibele de la tracii din Asia Mică, Iştar şi Dumuz, ai populaţiilor din bazinul Tigrului şi Eufratului. La Eleusis, lângă Atena, momentul ceremonial de apogeu al riturilor de iniţiere, în cinstea Demetrei, era manipularea rituală a unor substitute ale reprezentărilor sexuale, simbolizând actul comuniunii. La Roma se practica ceremonia publică cu exhibări ale organelor sexuale, cu emascularea în ideea comuniunii cu divinitatea feminină etc. Facem aceste precizări nu dintr-o falsă pedanterie, ci pentru a da cititorului materialul probator, pe baza căruia să discearnă şi din ce timpuri vine reprezentarea respectivă, ce semnificaţie poate avea şi ce vechime au tradiţiile zonei.
Ca să întregim imaginea valorizării simbolice a ulciorului cităm în continuare: „În ograda mirelui, mireasa înconjura de trei ori un scăunel de vatră pe care era pus un urcior de lut plin cu apă. Printr-o mişcare bruscă cu piciorul trebuia să răstoarne ulciorul, apa revărsată aducând «copii sănătoşi şi naştere uşoară…»” sau „Într-un moment al ritualului nupţial, numit «adăparea miresei», aceasta purtând un urcior pe cap trecea peste o punte din sat, apoi «spărgea» olul lovindu-l de mal şi-i lăsa cioburile să plutească departe, până la Apa Sâmbetei, pe Celălalt tărâm pentru a anunţa strămoşii că s-a închegat noua familie”. Sau o altă informaţie de la Bursaşiu Ilie, unul dintre ultimii olari ce mai realizau olul de nuntă în urmă cu trei-patru decenii, faptul că mireasa se aşeza deasupra olului respectiv umplut cu apă, cu palma sub fund având atâtea degete deschise câţi copii îşi dorea în căsnicie. Oricum aceeaşi imagine de pe olul de nuntă o găsim valorizată pe cojoacele bărbăteşti din zonă, context de care ne ocupăm în altă parte a acestui demers.
Desigur, ceramica tradiţională, în diferitele ei ipostaze, făcea parte accentuată din universul uman imediat, cel mai antropizat. Omul se identifica cu ea, se recunoştea în ea. Nu cred că speculăm dincolo de limite dacă afirmăm chiar că această ceramică are uneori sau induce forme antropomorfe, mai ales în cazul olurilor, cănţilor, dar şi a bărdacelor, mai bogate în forme steatopige ca ale idolilor antropomorfi din neolitic. În general, fiind recipiente, ele propun structuri feminine ca forme genezice, ca reprezentări ale creaţiei universale care, în ultimă instanţă, purced din pântecul feminin. De altfel, civilizaţia română structurând o spiritualitate dominant antropocentrică, cum am încercat să demonstrăm în două din cărţile noastre anterioare conţine acest antropocentrism exprimat atât de nivelul formelor cât şi al fondurilor, un antropocentrism cu care ne vom mai întâlni şi în alte contexte.

 

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.