PRELUCRAREA LEMNULUI

prelucrarea-lemnului-beius

De subliniat că în zonă erau prezente şi speciile de conifere şi cele de foioase, cu prevalenţă cele din urmă. Dintre foioase, esenţele cele mai frecvente în pădurile locului erau: fagul, stejarul, cerul, carpenul, ulmul, frasinul, mesteacănul, jugastrul, salcâmul, cornul, alunul, răchita, plopul, sângerul, dar şi nucul, cireşul sălbatic, păducelul, frăgarul etc.

Prin calităţile lemnului fiecărei esenţe, acesta era folosit în variate domenii de meşterii locali. Astfel, lemnul de brad, molid, având fibră dreaptă, putându-se prelucra mai uşor, a fost folosit mult la construirea de recipiente de diferite forme şi volume şi cu diverse funcţionalităţi (ciubere, dogăi, cofe, chicuri). Dintre foioase, gorunul fiind cel mai rezistent la intemperii şi la atacul carilor, era lemnul dominant de construcţii. Pentru confecţionarea mobilierului, a instrumentarului gospodăresc,fagul era folosit cu predilecţie, pentru că urmând dispoziţia fibrelor sale, crăpa drept, putea fi uşor prelucrat, ornamentat prin incizie etc. Se degrada însă mai uşor sub influenţa umezelii şi a agenţilor biologici, în primul rând a carilor. Carpenul avea fibra mai densă, dar nu totdeauna dreaptă şi era mai greu de prelucrat. Din el se confecţionau leucele pentru car, colţii la grapă, cozile uneltelor agricole. Cel mai potrivit pentru confecţionarea subansamblelor carului era frasinul, bun şi pentru confecţionarea folurilor, a spiţelor şi butucilor de la roţi. Salcâmul era şi el căutat de meşteşugarii specializaţi în construirea subansamblelor carului, ca şi jugastru pentru juguri, dar şi pentru furcile de lemn. Cornul, esenţă foarte dură, era folosit la confecţionarea măselelor la instalaţiile tehnice de morărit, şuruburilor la storcătoare de struguri, dar şi a dinţilor de spată pentru ţesut. Mesteacănul era bun pentru scări, mături. Din părul sălbatic se confecţionau de obicei presele de ulei şi pivele, tălpile de sanie, fiind rezistent la frecare. Din plop şi din răchită erau scobite albiile, blidele, lingurile dar şi luntrile monoxile. Din nuiele de răchită se împleteau coşurile, gardurile, ca şi din alun de altfel.

Tehnologia prelucrării lemnului în numeroasele meşteşuguri ce-l integra ca materie primă era diversificată, în funcţie de produsul dorit. Astfel, lemnul pentru construcţii era tăiat cu joagărul şi cioplit cu securea cu coada lungă, şpranţul finisat apoi cu securea cu coada scurtă, curbată – barda. Lemnul, prin natura sa, fiind o materie primă perisabilă, ne putem da seama de adevărata dimensiunea a dulgheritului în construcţia de case mai ales dacă ne raportăm la bisericile de lemn. Dintre cele existente încă, cea din Totoreni e singura care vine din sec. XVII (1696), dar, în majoritate, celelalte biserici venind din sec. XVIII vorbesc despre nivelul de perfecţiune atins de constructorii timpului, de dulgherii care le-au ridicat. Despre calitatea muncii lor, uneori vorbesc şi pisaniile scrise, de obicei, la uşa de intrare a acestor biserici. Iat-o pe cea de la biserica din Brădet: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-a făcut în zilele prealuminatului împăratului a lu şasăle Liopold Karliusu. Meşterii care au făcut biserica aceasta în satul Brădetu au fost din ţinutul Abrudului, anume Mândruţul şi cu Briciu Crăciun iar mitropolit au fost Vichentie mitropolit creştin. Şi toţi brădătanii bătrâni şi cu tineri s-au nevoitu cine cu ce au putut s-au nevoit de au făcut această sfântă şi dumnezeiască bisearică iara când au fost de la naşterea lui Hs văleat 1733…”. Se pare că specificul construcţiei bisericii solicita meşteri strict specializaţi pe domeniu. De aceea, cei doi meşteri înscrişi în pisania bisericii din Brădet erau „din ţinutul Abrudului”, deci nu chiar localnici. Câţiva ani mai târziu, la 1738, de construirea bisericii din Valea Neagră de Jos, conform pisaniei, au răspuns tot doi meşteri: „Iară meşteri au fost întâie meşteri au fost din ţinutul Ardealului Fleanţu Nicoară din satul Agrijiu. Al doile Petrică Gheorghe frate Mândruţului”, adică frate Mândruţului, cel trecut ca meşter în pisania bisericii din Brădet, cel care avea o anumită notorietate, odată ce identitatea fratelui său Gheorghe, meşterul de la Valea Neagră se verifica prin el. Oricum, din nou meşteri din altă parte, specializaţi în biserici. Locuinţele ţăranilor însă le construiau de obicei meşterii locali. Pe o pisanie scrisă pe meşter-grinda unei asemenea locuinţe din Chişcău, meşterii nu-şi mai treceau localitatea de provenienţă, subînţelegând de aici că erau localnici: „Să ştie c-au făcut această casă Negrea Toma, Negre Ioan… Rugaţi pe Dumnezeu să le ierte păcatele”, grăieşte pisania datată la „veleat 1741, mesiţa aprilie 24” de pe o grindă aflătoare acum în patrimoniul muzeului din Beiuş.
Ca să ne dăm seama cât de intens era practicat bărdăritul pentru construcţie şi dulgheritul pentru obţinerea cherestelei în zonă, să trecem în revistă o statistică mult mai târzie, realizată în 1936 de doi monografişti ai stărilor economice din Munţii Apuseni, Ioan Ciomac şi Popa Necşe. Iată numărul acestor meşteri pentru zona Beiuşului: Criştiorul de Sus 24, Ferice 10, Pietroasa 28, Sohodol 25, Băiţa 20, Brădet 44, Stânceşti 24, Chişcău 32, Dumbrăvani 28, Hârsăşti 40, Hinchiriş 65, Lazuri de Beiuş 60, Leleşti 15, Măgura 18, Pietroasa 58, Poienii de Sus 12, Săud 18, Sdrigiu 21, Valea Neagră de Sus 14, Valea Neagră de Jos 20. Şi oricum, statistica nu era completă. Nu apar de exemplu meziedanii sau roşienii care, cam în aceeaşi perioadă, încă mai construiau case din lemn sau anexe gospodăreşti, şi nu doar pentru nevoile propriilor localităţi, ci cu desfacere mare şi spre alte localităţi, chiar unele aflate la distanţe mari, vânzându-le „pe picioare” sau demontate. Nu apar în statistice de asemenea budurenii. Etnografa Maria Bocşe ne propune „să-i înălţăm din uitare” pe câţiva dintre ultimii meşteri lemnari ai zonei: „Iată doar câţiva pe care i-am cunoscut şi i-am păstrat în inimă şi în memorie: Popa Toader din Leleşti, care a construit în viaţa sa 70 de locuinţe, 3 biserici de lemn, 5 şcoli, 10 instalaţii tehnice, monumentale, 5 poduri săteşti; Ioan Morar din Fânaţe care a construit 80 de case, 4 mori, 5 pive de sumane, 15 troiţe de stejar, pentru «dungă de hotar», ca şi o dublă instalaţie – moară de făină având alături o pivă de sumane, ambele acţionate de roţi hidraulice. Această instalaţie a fost transportată în anul 1965 în Dumbrava Sibiului, devenind prima unitate arhitectonică din Muzeul Tehnicii populare din Sibiu; Laza Florian a Donii din Budureasa, strălucit meşter care a construit 170 de case din lemn în 25 de sate bihorene, 5 biserici, 9 şcoli, 30 de fireze (joagăre), teascuri, oloiniţe, edificii…”.
După bărdăşitul lemnelor, pentru construcţia casei, şindrilăritul venea s-o acopere. Şindrilarii se găseau cu deosebire în satele care aveau accesibile păduri de conifere. Şindrila se confecţiona din lemn special, de brad, fie direct în pădure unde era tăiat bradul, fie acasă. Buşteanul era tăiat în butuci cu lungimea viitoarei şindrile, de aproximativ 20 cm care era apoi despicat cu barda pe dimensiunile şindrilei. Bucăţile despicate, şindrilele erau apoi prinse într-un scaun de mezdrit prin presare cu piciorul de către meşter. Acesta le omogeniza suprafeţele cu mezdreaua, apoi le săpa cu horjul pe o margine un intrând, un uluc în care se îmbina cealaltă şindrilă. În final, şindrilele erau uscate şi afumate la foc mic.
Un alt domeniu în care lemnul era materie primă îl reprezenta cel al mobilierului tradiţional, confecţionat practic exclusiv din lemn, şi al recipientelor de păstrat cereale - hambarele.. Acest mobilier însemna cu precădere: masa, patul, lada de zestre, laviţa, scaunele, podişorul, leagănul pentru copil, lingurarul, blidarul. De asemenea, În inventarul fierăriei de la Boi-Vaşcău, din 1600, se preciza că locuinţa din atelier era „o cameră cu cuptorul ei, în ea o masă, lângă perete două laviţe, un pat…”, iar în casa topitoriei de cupru de la Băiţa se aflau „un pat, trei laviţe, pe perete patru cuiere, o rudă pentru haine”. Sigur, acestea sunt documente arhivistice târzii care atestă de fapt un mobilier uzualizat de secole sau milenii.
Acest mobilier de interior se realiza de predilecţie din lemn de fag, dar şi stejar, plop, răchită. Laviţa simplă era aşezată lângă vatră de obicei, pentru odihnă şi dormit şi se realiza dintr-o singură scândură lată. Erau apoi cele două laviţe aşezate lângă paturi, alta în capul mesei în locul lăzii de zestre. Alte laviţe, mai ales cele aşezate lângă paturi sau în capul mesei au avut spătar, uneori frumos ornamentat.
Cea mai accentuat individualizată piesă de mobilier era însă lada de zestre, aşezată în capul mesei, sub geamuri. Ea exprima o comandă socială suficientă pentru a permite specializarea unor meşteri, chiar centre rurale, cu deosebire Budureasa, dar şi Burda, Cresuia, Pietroasa, pe lădărit.
Lada de zestre este un mobilier de mare tradiţie, cu trimiteri posibile în civilizaţiile antice şi, evident, europene. Pentru evul mediu, istoricul David Prodan identifică această ladă de zestre – deci lada cu zestrea miresei, cu „lada de virgina” prezentă în documentele oficiale transilvane la 1594. Deci şi atunci ea era un mobilier tipizat, uzualizat mult înaintea apariţiei centrelor specializate, confecţionat desigur de meşteri prezenţi în fiecare localitate şi, de ce nu, de stăpânul fiecărei case, bărbatul agricultor care între ciclurile agrare mari era om bun la toate, inclusiv la dulgherit.
Pentru confecţionarea lăzilor, lemnul – fagul sau stejarul – era obţinut din pădurile Episcopiei, răscumpărat prin prestaţii iobăgeşti sau prin bani. Trebuia un lemn cu anumite calităţi, din copaci falnici, de o anumită grosime, înălţime şi mai ales fără nodozităţi, pentru a crăpa pe fibră. Doagele lăzilor, respectiv scândurile din care se confecţionau nu erau tăiate cu firezul decât la capete, ci despicate cu securea din trunchiuri tăiate pe lungime sau pe lăţimea (în cazul capetelor) lăzii ce urma să fie confecţionată, de obicei de la baza trunchiurilor. Se tăia iarna când seva era puţină – meşterii erau convinşi că lemnul tăiat în alte anotimpuri era mai puternic atacat de cari. Se lăsa apoi spre uscare, după care era crăpat în doaşte netezite cu mezdreaua, cu o latură mai lată şi una ascuţită. În latura mai lată erau săpate, cu horjul şi vişeul, şanţul – canel în care se fixa latura ascuţită a doagei de deasupra ş.a.m.d., omogenizând astfel suprafeţele lăzii. Aceleaşi şanţuri – caneluri erau săpate în piciorul lăzii pentru introducerea şi fixarea doagelor. Capacul lăzii în zonă era de obicei în două ape, ca un acoperiş de casă. N-ar fi exclus, de altfel, ca în istoria ei multimilenară lada să fi avut conotaţii spirituale similare cu ale casei de locuit. Căpătâiele capacului lăzii, aşezate lateral, erau cioplite separat din bucăţi masive de lemn, ca şi picioarele, ele contribuind la realizarea structurii de rezistenţă a lăzii.
Odată încheiată, se realiza ornamentarea lăzii. Cu horjul-pârcălamul erau incizate pe suprafaţa exterioară a lăzii, în faţă pe capete şi pe capac un sistem ornamental complex, geometrizat, cu evidente conotaţii simbolice, funcţionale în antropizarea mediului, cândva, dar pentru ultimii meşteri semnificaţiile erau dispărute, rămase mai mult exerciţii de stil, artistice oricum. După aceleaşi tehnologii, cu aceeaşi morfologie, aproximativ cu acelaşi sisteme ornamentale erau realizate şi lădiţele mici, pentru podoabe, piese mult mai rare însă în inventarul mobilierului tradiţional din zonă.
De serie mare erau hambarele pentru depozitatul cerealelor – grâu, secară, porumb, orz, ovăz sau a făinii, tărâţelor etc. Mult mai mari ca volum, între 1,5 - 2 m lungime şi 1,50 m înălţime, cu variabilele de rigoare. Şi ele aveau aceeaşi morfologie ca şi lăzile de zestre şi aceleaşi tehnologii de prelucrare, doar că erau mult mai puţin sau deloc ornamentate. Ele deserveau o piaţă de desfacere mare, incluzând şi Câmpia de Vest unde producţia agricolă impunea frecvenţa lor mai accentuată. Hambarele erau duse în târguri, demontate de obicei, montate direct în gospodăria cumpărătorilor, cu cuie de lemn, bătute în structurile de rezistenţă, pe găuri făcute cu sfredelul dinainte.
Cred că nu greşim dacă vorbim despre civilizaţia noastră tradiţională ca despre o civilizaţie în primul rând a lemnului. La cele deja enumerate drept funcţionalităţi de bază ale utilizării lui, respectiv construcţia caselor, anexelor şi mobilierului, aceeaşi prezenţă accentuată o avea lemnul ca materie primă şi în confecţionarea inventarului agricol. În 1169, într-un act de danie al mănăstirii Sâniob, din apropierea Oradiei, erau menţionaţi cei care făceau „vase, zăvoare de porţi şi alte lucrări de lemnărie”. Acest inventar al funcţionalităţii lemnului includea şi confecţionarea uneltelor agricole, începând cu plugul ce avea coarnele, grindeiul, cormana, tileaga în întregime din lemn, continuând cu grapa pe structură de lemn şi uneori şi cu colţi de lemn. De asemenea furcile de lemn pentru paie sau fân presupuneau o tehnologie specială. Prăjina de fag, cireş, frasin, salcâm era despicată la un capăt în trei coarne, distanţate prin icuri şi fixate într-un jug special pentru a fi curbate, proces accentuat prin fierberea lor în cazane speciale. Apoi furcile erau uscate şi afumate, ca şi fructele, în şuşnic, la foc mic. Şi la confecţionarea greblei cozile era despicată în două la un capăt pentru a putea angrena grebla propriu-zisă, realizată cu dinţii din lemn de corn, sânger, frasin, fixaţi în găurile date cu sfredelul în talpa greblei.
Confecţionarea carului presupunea de asemenea un inventar întreg de angrenaje, fiecare realizate dintr-un anumit lemn, într-o anumită formă. Roţile, loitrele, şireglele, jugurile impuneau specializări stricte. Mai ales rotăritul solicita şi lemn special, mai rezistent, şi instrumentar special în prelucrare. Foloseau barda pentru cioplitul pieselor, strungul pentru rotunjirea butucului, sfredelul pentru perforarea lui, pârcălamul pentru trasarea curbelor de la foluri, mezdreaua pentru finisarea spiţelor, vişeul pentru săparea în foluri şi în butuc a locurilor de îmbinare a spiţelor, trasul cercurilor pe roată realizându-se de asemenea cu un instrument special etc. Aproape fiecare sat avea meşterii săi specializaţi în confecţionarea carelor sau a unor subansamble ale lor, dar erau şi centre specializate în frunte cu Budureasa, Burda, Meziad, Rotăreşti. Carul acoperea, să nu uităm, unul din sectoarele vitale ale economiei agricole, cel al transportului. Alături de care, pe timp de iarnă, erau săniile, mai uşor de confecţionat însă. Tot la nivelul inventarului agricol am putea trece şi confecţionarea buţilor, a butoaielor, ciuberelor, căzilor, dogăilor cu care moţii dominau piaţa, dar şi meşterii locali cunoşteau tehnologiile şi le exercitau, îndeosebi în cazul celor confecţionate din stejar sau frăgar. În 1819, în Beiuş lucrau 4 dogari, în Uileac 3, iar în Gurani „foarte mulţi, din meşteşug, adecă din confecţionarea vaselor pentru măsurat câştigă bani”. De asemenea şi buturile, scorburi de copaci mari la care era adăugat fund de scânduri, erau folosite ca recipiente de depozitare sau ca stupi.
Mult mai comune, realizate tot din lemn, cu o teslă specială – scoaba – erau coveţile, albiile pentru spălat rufe, pentru frământat pâinea, săratul slăninii şi cărnii de porc, albiile folosite ca leagăn pentru copii, troacele de diferite dimensiuni, pivele de zdrobit sare, mere sau seminţe, scobite majoritatea în lemn de plop. La fel, după aceleaşi tehnici se scobeau luntrile monoxile de plop, frecvente cândva pe cursul Crişului Negru, folosite la pescuit, la trecerea râului când veneau apele mari etc. În inventarul casnic, lingurile mari şi mici, căucele se lucrau după aceleaşi tehnici. Prezente în inventarul gospodăresc erau şi scările de lemn, specializaţi în confecţionarea lor fiind meşterii din Cresuia, cei care mai practică meşteşugul şi în zilele noastre, urmând aceeaşi piaţă de desfacere spre câmpia de vest, ca şi stră-, strămoşii lor. Piaţă încă operativă, cu atât mai mult cu cât Cresuia e centru unic specializat în scărărit pentru tot vestul ţării. Specializarea satului a fost facilitată de prezenţa în apropiere a pădurilor de conifere, specie ideală pentru realizarea scărilor prin trunchiul drept, lipsit de nodozităţi ale fibrei sale. Lemnul pentru scări, ca orice lemn pentru prelucrări speciale, era tăiat iarna, când avea sevă mai puţină. Dus acasă, era prelucrat încă verde, respectiv crăpat în lungime în două (sau tăiat la joagăr) dacă avea grosimea necesară pentru doi suli de scară, fasonat apoi cu mezdreaua şi găurit cu sfredelul pentru introducerea fuşteilor din alun - treptele scării. Era apoi lăsat să se usuce, montarea scării începând numai când lemnul era uscat, pentru o mai bună fixare a lui.
Tot ca meşteşug specializat în prelucrarea lemnului trebuie trecut şi spătăritul, Valea Neagră de Jos ajungând un centru specializat în aşa ceva, funcţional până în urmă cu câteva decenii. Spetele erau confecţionate din lemn de rug, cu dinţii din lemn tare de sânger sau corn, încastraţi în lemnul fălcile spetei cu aţă de cânepă. Vălenii, foarte mulţi specializaţi în confecţionarea spetelor, le negociau pe toată câmpia de vest, prin târgurile de ţară. Tot în industria textilă casnică, furcile de tors din alun, cele mai târzii lucrate la strung, întreg războiul de ţesut, socala, ţevile, vârtelniţa, urzoi, brâglele, lipidauăle erau confecţionate din lemn.
Frecvente erau şi împletiturile din nuiele, de la cele folosite în construcţia casei, uneori a pereţilor, a cioncurilor, la cele folosite pentru lese la car, pentru şuşnice de uscat fructe, pentru coşuri de pleavă, coşuri de dus merinde la câmp sau posâtă la nou-născut. Şi ele presupuneau specializări, deşi tehnicile lor erau relativ accesibile şi nu presupuneau scule speciale. N-am putea să finalizăm acest capitol despre prelucrarea lemnului fără să evidenţiem folosirea masivă a lui în instalaţiile tehnice ţărăneşti: mori, oloiniţe, pive, vâltori, joagăre etc.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.