PESCUITUL

pescuit-zona-beius

Alături de vânătoare, pescuitul acoperea şi el spectrul ocupaţiilor secundare, al îndeletnicirilor locuitorilor zonei, venind şi el din preistorie.

Bazinul Crişului Negru, cu numeroşii săi afluenţi, oferea un cadru generos pentru practicarea pescuitului. Speciile de peşti ce populau ecosistemele acvatice specifice locului erau: clean, scobar, mreană, crap, ştiucă, somn, păstrăv, zvârlugă, albioară etc.
Pescuitul tradiţional s-a practicat, fie direct cu mâna la rădăcini sau sub pietre, fie cu instrumente tradiţionale specifice. Dintre ele cea mai cunoscută azi, undiţa de mână, nu era însă foarte frecventă atunci, mai comune erau şirurile de cârlige din fier, legate pe sfori şi aruncate de-a latul albiei râului, de obicei peste noapte. Din fier erau confecţionate de fierarii locali şi ostiile, un fel de furci cârlige puse într-o ţapină de lemn şi acţionate manual. Ele erau înfipte în peştele urmărit pe fundul apei. Acest gen de pescuit se practica şi noaptea, la lumina unei facle care, de obicei, atrăgea peştele. Frecvent era şi pescuitul cu coşuri speciale numite vârşi. Erau confecţionate din nuiele de răchită, legate între ele cu vrej de curpen. De obicei de formă conică, cu o lungime de 1.50-2 m, aveau o gură deschisă în semicerc, cu baza dreaptă pentru a se fixa pe fundul apei. La gură aveau alte împletituri de aceeaşi formă tronconică, aşezate invers, ce permitea intrarea peştelui în vârşă, dar îi bloca ieşirea. Cu mici diferenţe de construcţie, vârşele puteau fi aşezate cu gura împotriva curentului, în cazul unor cursuri mici de apă. Cursul apei era dominat de vârşă, iar marginile ei blocate cu glii de pământ sau pietre, obligau curentul apei, inclusiv peştele să se scurgă prin vârşă unde peştele rămânea captiv. În apele mai mari, liniştite, acelaşi tip de vârşe sau unul asemănător, era pus cu gura pe direcţia de scurgere a curentului în jos. Aceste vârşe aveau în ele agăţată o momeală, de obicei cocă rămasă după extragerea uleiului din seminţele de floarea soarelui sau dovleac. Coca comestibilă atrăgea peştele care, odată intrat în vârşă, nu mai găsea decât foarte rar calea de ieşire. Vârşele erau verificate seara şi dimineaţa, peştele prins era scos printr-o uşă specială, iar momeala schimbată. În vârşe erau aşezate nişte pietre de râu ca să nu le ducă curentul. Oricum, ele erau legate cu sfori sau sârmă de rădăcinile copacilor de pe mal.
Cel mai productiv era pescuitul cu plasă, în variante: halău, sac sau mreajă – prostovol. Halăul – crâsnicul era o plasă din fir de cânepă, o suprafaţă pătrată, cu margine de 1-2 m, cu ochiuri mai mari sau mai mici, în funcţie de dimensiunea peştelui ce se dorea prins. Plasa era întinsă pe capetele unor arcuri de alun – pleviţe, ce se ridicau în semicerc şi erau prinse la vârful unei rude cu care halăul era mânuit de pescar, aşezat în apă sau pe mal. Cu halăul se pescuia în special după ploi, când apele erau tulburi iar peştele nu observa plasa. Lăsată de pe fundul apei, după 5-10 minute plasa era ridicată odată cu peştele care, incidental se deplasa pe deasupra ei. Tot din aţă de cânepă era împletit şi sacul, tot o plasă ca şi halăul, dar altfel aşezată, în forma unui sac mai mare, de unde şi numele, cu gura fixată pe un semicerc din nuiele de alun. În faţă, sacul era manipulat cu un crăcan, introdus în apă la marginea ei, lângă rădăcinile sub care se ascundeau peştii. De obicei un pescar ţinea sacul, altul bătea apa cu o rudă pe la rădăcini, de sus în jos, pentru a alunga peştele spre sac. Când se termina cu bătutul apei, sacul şi peştele captiv erau ridicate la suprafaţă. Uneori, cu mai mulţi saci, într-un pescuit colectiv, mai mulţi pescari ocupau tot cursul apei, transversal, care era bătut în întregime, pentru a speria peştele şi a-l alunga spre sac. Mreja – prostovolul era tot o plasă, circulară, pe margini cu greutăţi de plumb. După aruncarea ei, cu o tehnică specială, mreja ocupa suprafeţe destul de mari de apă, cu diametre de 3-4 m. În general, tot peştele aflat pe această suprafaţă devenea captiv, în buzunarele mrejii şi era scos la mal o dată cu ea.
Aceste forme de pescuit erau practicate de obicei vara, primăvara şi toamna, până când apele se răceau. Iarna peştele era prins fie lovit cu securea, când se înghesuia sub gheaţa subţire la marginea apei, fie cu ostia prin copci, în cazul peştilor mai mari, fie cu halăul, prin dislocarea strategică a gheţii de pe apă. De subliniat că, în timp, pe cursul afluenţilor Crişului Negru, la Stâna de Vale, Vaşcău, Huta etc. s-au organizat şi păstrăvării speciale, astăzi distruse. Mai funcţionează doar cea de la Chişcău.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.