EXTRACŢIA AURULUI ŞI ARGINTULUI

EXTRACtIA-AURULUI-sI-ARGINTULUI

În diversitatea specializării locuitorilor Ţării Beiuşului, pornind de la oferta naturală existentă, extracţia aurului a ocupat şi ea un loc important în cadrul anumitor comunităţi.

O extracţie a aurului prin minerit, dar mai ales cea din aluviuni.Se ştie că zona Apusenilor a fost extrem de bogată în zăcăminte aurifere, unul din motivele pentru care romanii au cucerit Dacia fiind şi câştigarea acestor resurse. E cunoscută şi cantitatea uriaşă de aur pe care romanii ar fi luat-o ca pradă după cucerirea Daciei. Criton menţionează în „Getica” faptul că această pradă ar fi constat în aproximativ 164.000 kg de aur şi cam de două ori atâta argint. Desigur, după retragerea aureliană aceste exploatări, îndeosebi cele prin minerit, au încetat sau oricum au scăzut mult. Credem însă că obţinerea aurului din aluviuni a putut rămâne pentru multă vreme o preocupare sau ocupaţie specifică unor locuitori de aici, inclusiv cei din zona noastră, căci această extragere nu presupunea tehnologii speciale, greu accesibile. Pe cursuri de apă venind din zone cu rezerve aurifere, locuitorii obţineau acest aur, printre alte tehnologii, aşezând pe fundul văilor sau a unor deviaţii ale lor, special săpate, a unor jgheaburi, cergi de lână în care aurul adus de apă sedimenta, fiind mai greu decât nisipul. Peste aproape un mileniu, unul dintre motivele care au determinat regalitatea maghiară să ocupe zona, a fost foarte probabil şi cunoaşterea acestor zăcăminte aurifere şi argintifere. Ele au impus, în mare parte, şi colonizările maghiare din zonă (Tărcaia, Finiş, Ioaniş, Uileac, Negru, Beiuş) ca şi construirea cetăţii de la Finiş, tocmai pentru protejarea acestor exploatări. După Bunyitay în 1274 s-a reluat exploatarea vechilor mine de aur şi de argint de la Băiţa, cu meşteri aduşi din afară, dar folosind munca iobagilor locali, în cadrul obligaţiilor lor la prestarea rentei în munci.

În timp, exploatările miniere de aur de aici s-au diminuat, prioritare devenind cele de fier şi cupru, prin înfiinţarea topitoriilor de la Vaşcău, Chişcău, Briheni, Curăţele, Băiţa etc. Totuşi, călătorul străin Szántó (Arator), pe la 1660 menţiona: „trei râuri aurifere, adică ducând cu sine nisip cu fire de aur ies din Transilvania curgând peste Ungaria: Crişul Alb, Crişul Negru şi Someşul”. Ceva mai târziu, Samuel Köleseri, medic sibian, fost inspector al minelor din Transilvania pe la începutul sec. XVIII, pomenea, în cartea sa „Auraria Romano-Dacia”, tipărită în 1717, printre râurile bogate în aur şi Crişul „decât care nu mai e altul mai vestit prin strălucirea aurului virgin ce se spală acolo”, amintind printre centrele miniere din Carpaţi şi Băiţa.
La 1732 satele Poiana, Leheceni şi Criştior aveau spălători de aur care erau obligaţi să dea o cantitate de aur Capitlului Episcopiei Catolice Oradea şi filialei ei din Beiuş. Atestă continuitatea extragerii aurului din aluviuni şi a mineritului aurifer şi conscripţiile urbariale, precum cea din 1733 care consemna că în satul Fânaţe erau 9 spălători de aur („aurilatores”) în frunte cu judele satului Daniel Duma. Din cei 9, 5 erau iobagi având şi parcele de pământ primite de la stăpânul feudal, iar ceilalţi 4 erau jeleri. Iobagii, pe lângă judele Daniel Duma, erau: Mihai Boţ, Mihai Achim, Todor Butişcă, Urtinus Sabău, iar jelerii: Petru Bot, Petru Nica, Florea Bot şi Cioruţa Florea. În aceeaşi conscripţie, pentru satul Poiana, toţi cei 14 capi de familie înscrişi erau spălători de aur („omnes Auri Lotores”), având obligaţia să dea anual, toţi, 29 pisete de aur către administraţia Fiscului din Beiuş. Pentru Leheceni, conscripţia din 1733 înscria doi „aurilatores”, Ioan şi Andrei Pascu, ce dădeau însă 22 pisete de aur anual fiscului, cantitate ce presupune existenţa şi a altor spălători în Leheceni.
Pentru obţinerea din minerit a aurului, argintului şi cuprului, pentru aceeaşi perioadă erau pomenite vechile exploatări de la Băiţa unde, din cei 13 capi de familie înscrişi în urbariu, 8 erau mineri, ţărani români care se ocupau cu aşa ceva, având şi sesii iobăgeşti: Laurenţiu Ambruş, Petru Ambruş, Mihai Toader, Petru Toader, Gavril Gabor, inclusiv judele satului, Mihai Luca. Tot atunci s-a descoperit un filon de argint la Budureasa, mai slab însă ca randament faţă de minele de la Băiţa. Dincolo de satele atestate documentar, fără îndoială că şi în alte comunităţi rurale din bazinul superior al Crişului Negru spălarea aurului din aluviuni a constituit o ocupaţie importantă sau una secundară pentru unii dintre membri acestor comunităţi. Printre ele, la Ponoare – Izbuc tradiţia mai păstrează în memorie acest trecut.
Obţinerea aurului nativ şi a argintului în zonă a motivat şi apariţia meşterilor specializaţi în prelucrarea lor în podoabe. Pe la 1600, în Beiuş sunt deja menţionaţi meşteri argintari, iar din 1733 şi un aurar („auri faber”) Ioannes Pocsag. Deşi, în timp, spălarea aurului din aluviuni se estompează, concurată şi de exploatarea de cupru şi de fier, totuşi, în 1838, în documentele Capitlului din Oradea, ea mai era considerată încă drept „producătoare de mari beneficii pentru stat”.
Cât despre tehnologiile de obţinere a aurului din minereu sau din nisipul aluvionar, ele erau evident arhaice. Dacă în exploatările miniere de la Băiţa, la obţinerea aurului din rocă era nevoie şi de steampuri, pentru sfărâmarea rocii, despre tehnologia culegerii aurului din nisipul aluvionar, iată mărturii ilustrative chiar din epocă, de la Samuel Köleseri: „Aurul «liber» se culege şi astăzi în stare naturală în Dacia prin spălare. Căci mâlul, nisipul sau pământul nisipos scoate la iveală…marcasită încărcată cu aur. Pe lângă râuri, acolo unde s-a recunoscut că este aur, se ridică un scaun de spălat aur, adică o tăblie prelungă, cu un capăt mai ridicat şi cu celălalt lăsat în jos sau povârnit pe la jumătate. La noi este mai scurtă şi mai lată, dar în Ţara Românească este de două ori mai lungă, împărţită în lăţime în tăieturi de-a curmezişul, cu laturile dinţate de amândouă părţile. Acestea se acoperă cu un ţol miţos sau de cânepă, peste care se toarnă din coşuri sau din cupe cu mâner nisipul aurifer odată cu apa. Munca se poartă în continuare până ce sunt luate părţile mai grosolane şi mai pietroase, iar partea mai subţire, împreună cu metalul e reţinută de ţol şi îl acoperă. În sfârşit, acest ţol este strâns şi băgat în apă. După dese spălări şi afundări, este curăţat de nisip şi acesta e spălat cu ajutorul albiei de spălat numite Scheidtrag sau Sichertrag (şaitroc n.n.).
În afara râurilor se pun nişte tăblii ce se întâlnesc cruciş (decussatis) la marginea de jos. Peste acestea se întinde cu grebla (rostratur) nisipul, pământul şi mâlul aurifer şi, turnându-se apă la celălalt capăt, se spală, apa scurgându-se după cum hotărăşte lucrătorul – împreună cu mâlul, prin deschizătura de jos ce se întâlneşte la mijlocul extremităţii şi rămâne partea care este mai grea ca celelalte.
În unele locuri se sapă canale şi, după cum porţiunile de pământ încărcate cu aur sunt când mai late, când mai înguste şi mai adânci, din ele sunt luate cu o greblă de metal mai întâi pietrele şi pământul mai consistent şi la capătul canalului se trimite apă oprită de un mic canal (retina culo) rămânând nisipul metalic care e curăţat de mâl prin curgerea apei în canal”.
Acelaşi depune mărturie şi despre calitatea aurului extras la Băiţa: „Băiţa (Rezbanya) care mai înainte se numea «baia cea mică» (Kisbanya) şi acum se numeşte astfel din cauza însemnatelor mineree de aramă, dar care nu sunt lipsite şi de aur a cărui culoare nu e mai roşie ca a celui din celelalte mine”.
O tradiţie atât de îndelungată a exploatării aurului în zonă şi cu atât mai mult în teritoriile mai accentuat aurifere ale Apusenilor, a promovat şi un complex de cutume şi credinţe ţinând de valorizarea simbolică a aurului, de proprietăţile lui miraculoase. E cunoscută legenda despre originea numelui Muntelui Găina, în acest sens. Legenda spune că, în timpul marilor exploatări aurifere de pe acest munte, „o găină de aur ieşea din băi spre a se aşeza în vârful muntelui, pe cuibul său în care erau ouăle de aur. Vidrenii, atraşi de frumuseţea nemaipomenită a găinii, în mai multe rânduri au încercat s-o prindă, ea însă a fugit în jurul minelor de aur de la Roşia (Roşia Montană n.n.). De atunci, nemaiputându-se găsi în băile din acest ţinut, moţii au încetat de a le mai lucra, fiindcă găina din poveste era vâlva băilor şi ea a dus aurul cu sine în părţile unde a zburat”. Legenda e culeasă şi publicată de I. Frâncu şi G. Candrea în monografia „Românii din Munţii Apuseni. Moţii”, 1888).
Cercetătoarea Maria Bocşe, în studiul citat, frecventat de noi până aici, publică şi o posibilă variantă locală, bihoreană a acestei legende, cu referire la apa Crăiesei, afluent al Crişului Negru, cândva cu aluviuni aurifere: „Legenda povesteşte că «vâlva» băilor din munte, Crăiasa, dăruia fiecărei fete de măritat câte un ou de aur, drept zestre. Lăcomia şi răutatea oamenilor care nu s-au mulţumit cu darul ei, ci au încercat să-i fure găina cu ouă de aur, a umplut-o de amărăciune, determinând-o să se ascundă în fundul pământului, iar de atunci oamenii caută mereu în unda pârâului Crăiasa, sau în apele Crişului Negru, «lacrimile de aur ale vâlvei băilor»”.
Aceeaşi cercetătoare evidenţiază proprietăţile presupus curative ale aurului, aşa cum au fost percepute în tradiţiile locale, până aproape în zilele noastre: „Pe răni, tăieturi de seceră, bube de fapt (erupţie cutanată a noilor născuţi n.n.) e bine să pui ban de aur sau de argint”; „Pentru gălbenare e bine să bei apă de pe ban de aur”; „Aur zdrobit în piuă se amestecă în hrana oamenilor şi a animalelor, în caz de molimă”; „Dacă ai dureri de stomac, e bine să bei numai apă de pe ban de aur sau de argint” etc. Copiilor li se punea, de asemenea, în scăldătoare ban de aur sau de argint, iar de Anul Nou fetelor li se punea în aşternut ban sau inel de aur „pentru a stimula ursita”.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.