EXPLOATAREA LEMNULUI

exploatarea-lemnului-zona-beius

În rândul ocupaţiilor tradiţionale specifice zonei, dintre cele secundare, deci determinate ca timp de practică de perioadele de relaxare ale ciclurilor agrare ce erau dominante ca formă de angajare a forţei de muncă, pădurăritul era ca şi generalizat în zona Beiuşului, aşezată la conjuncturile atâtor munţi împăduriţi. Înţelegem prin pădurărit sau lucrul la pădure exploatarea propriu-zisă a lemnului şi eventual o primă prelucrare a lui în joagăre.

Desigur, primele exploatări forestiere au început odată cu fixarea omului pe agricultură, când acesta avea nevoie de defrişări pentru eliberarea terenurilor în vederea cultivării lor. Aceste defrişări, numite aici curături sau runcuri, prin cuvintele de origine latină ce atestă practicarea lor încă din perioada ocupaţiei romane, dar şi lăzuiri, cuvânt de origine slavă ce demonstrează şi el continuitatea practicii.

Lemnul era, însă, exploatat nu doar pentru introducerea terenurilor în circuitul agricol sau pentru păşunat, ci şi, cu deosebire, pentru utilizarea lui ca materie primă în practicarea a numeroase meşteşuguri tradiţionale, în construcţiile de case, construirea de poduri peste ape, în minerit, pentru încălzirea interioarelor şi nu în ultimul rând în industria de reducere a unor minereuri de fier, cupru, în topitorii speciale. Încă în jurul anului 1600, documentele atestă că iobagii din satele Burda, Cresuia, Budureasa, Cărbunari, Gurani şi Pietroasa exploatau lemnul, îl tăiau în scânduri sau îl şindrileau pentru uzul cetăţii Oradea. În 1733 funcţionau “mori de scânduri” la Gurani şi Budureasa, scânduri pe care satele Beiuşului aveau obligaţia să le transporte la Oradea. Dintre satele zonei înscrise în Urbariul din 1778, 55 tăiau lemnele din pădurile învecinate, iar altele 12, care nu mai aveau pădure comunitară, primiseră dreptul din partea stăpânului feudei să procure materialul lemnos din pădurile altor sate. Satele fără păduri proprii atunci erau: Sânnicolaul de Beiuş, Feneriş, Drăgăneşti, Păcăleşti-Păntăşeşti, Ţigăneşti, Belejeni, Sălişte de Beiuş, Talpe, Teleac, Sânmartin, Saca şi Săucani. Aceste comunităţi, foarte probabil, îşi epuizaseră deja propriile păduri prin lăzuiri în vederea extinderii suprafeţelor arabile, sau pentru alte necesităţi. Aceleaşi consecinţe le suportau şi satele: Dumbrăvani, Pocola, Mizieş,Broaşte (Stânceşti) ce aveau doar păduri de mestecăniş şi arboret mic, rămase după lăzuirea vechilor păduri . Că exploatarea intensă a pădurilor avea tradiţie în zonă, o dovedeşte şi faptul că, după 1771-1773 când pentru satele zonei se trece la punerea în aplicare a hotărârii imperiale de tragere a satelor la linie, aceasta prevedea expres şi faptul că, pentru construirea noilor case aliniate să fie folosit doar lemnul din casele vechi, demolate. Deci, se poate vorbi încă de atunci despre o criză a materialului lemnos. Oricum, operaţiunea vastă de aliniere a satelor a intensificat exploatarea pădurilor mai ales în zonele greu accesibile, fără drumuri etc.
Tehnologiile folosite în exploatare erau diverse, în funcţie de aceste terenuri. Lemnul era tăiat cu firezul sau securea, manevrat cu ţapina cât se putea sau legat cu lanţuri sau gujbe la tânjaua trasă de cai spre jilipuri sau vălauă, locuri speciale, cu pantă puternică, pe care aceste lemne erau urlate la vale. Aceste jilipuri erau uneori căptuşite cu buşteni sau scânduri, pentru a face alunecarea mai uşoară. În cazul lemnelor pentru foc, buştenii erau tăiaţi în bucăţi şi aşezaţi în stânjeni. Ajunşi în vale, unde pâraiele aveau un debit mai mare, debit ce putea fi sporit pentru moment prin iazuri, se practica şi angajarea buştenilor prin plutărit, pe vale în jos.
Făcutul stânjenilor
În timp, exploatările forestiere au crescut în intensitate prin înfiinţarea de către Episcopia Oradiei, la sfârşitul sec. XIX, a unor joagăre industriale la Finiş, Sudrigiu, Pietroasa, mai târziu la Ioaniş, alimentate cu fond forestier prin linii înguste de cale ferată, construite pe văile pâraielor în sus până la parchetele de exploatare. Acum s-a accentuat şi specializarea multor locuitori din zonă la făcutul stângenilor (Fânaţe, Brădet, Roşia, Mierag, Sighiştel, Ferice, Sohodol, Coleşti, Câmp), în timp ce cei din Poiana, din Sălişte de Vaşcău, Cărpinet, Pietroasa, Tărcăiţa erau specializaţi în corhănitul lor şi în buitul pe jilipuri. De subliniat că pădurăritul era şi el dependent de ciclurile agrare, practicanţii săi rămânând în primul rând ţăranii. De aceea, pădurăritul se practica mai intens începând cu sfârşitul toamnei până la începutul primăverii. Atunci, de fapt, era perioada cea mai indicată pentru tăierea copacilor, când aveau sevă mai puţină, se uscau şi se prelucrau mai uşor, lemnul nu era atacat de cari etc.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.