CULESUL ÎN NATURĂ

culesul-fructelor-de-padure-beius

Tot valorificând oferta cadrului natural, în cazul acesta a florei spontane, între ocupaţiile secundare specifice zonei, culesul în natură a fost şi el o prezenţă constantă, acoperind solicitări venind nu doar din sfera alimentaţiei, ci şi din cea a medicinii populare – etnoiatriei, din obţinerea coloranţilor naturali folosiţi la textile, lână etc.

Culegerea fructelor de pădure a fost într-o preistorie îndepărtată chiar o sursă de alimentaţie importantă a omului. Revoluţia neolitică însă, respectiv descoperirea agriculturii, domesticirea animalelor a limitat rolul culesului în natură ca sursă alimentară a omului, dar nu l-a exclus. Printre fructele de pădure, căutate şi astăzi, se află: afinele, murele, măceşul, zmeura, alunele, mărul şi părul pădureţ, cireşul sălbatic, cornul, consumate fie direct, fie conservate în diferite formule. Culesul se realiza în recipiente, coşuri, cu mâna sau cu un pieptene special în cazul afinelor. O importanţă deosebită a avut şi culesul ciupercilor şi bureţilor comestibili şi ei consumaţi direct sau conservaţi prin uscare. Dintre ei, cei mai cunoscuţi: roniţe (Amanita cesareea), pitoance (Boletus edulis), buretele şerpesc (Macrolepiota procera), gălbiorii (Cathalerus Cibarius), oiana (Russula Virecens), păstrăvul de fag (Pleorotus ostreatus), iuţarii (Lactaius piperatus) etc.
Dacă această ofertă naturală a fost valorificată, însă, în contexte economice similare în zone geografice foarte largi, ceea ce particularizează accentuat zona este culegerea de plante medicinale, satul Poenii de Jos fiind singurul din România specializat în culegerea şi vânzarea plantelor medicinale. Fără îndoială, această practică este una tradiţională, şi nu se ştie momentul exact când ea a devenit una comună locuitorilor întregului sat. Cert e că medicina populară e o practică ancestrală şi în zonă şi în spaţiul carpatic în general. Vorbesc de vechimea ei Dioscorides din Anazarba, cel care l-a însoţit pe Traian în campaniile sale militare, iar apoi, Pseudo-Apoleius. Cei doi, în primele secole ale acestei ere, consemnează în lucrările lor 42, respectiv 37 denumiri dacice de plante medicinale.
Varietatea florei spontane pe valea Crişului Pietros a venit cu o ofertă natură generoasă pentru toţi locuitorii ei, cei din Poienii de Jos fiind însă singurii care s-au specializat, în masă, în valorizarea lor. În jurul anului 1900, în sat existau peste 100 de familii specializate în preparatul şi desfacerea pe piaţă a produselor medicale naturiste. Poenarii acopereau cu oferta lor de piaţă întreaga Românie, în secolul XIX şi o parte a Ungariei. Iată doar câteva din cele 60-70 de plante medicinale culese şi vândute de ei, cu recomandările terapeutice de rigoare, consemnate de Maria Bocşe şi Ana Marossy, într-o cercetare de teren realizată în urmă cu 40 de ani:
1 turiţa mare, Agrimonia eupatoria, recomandată pentru gastrită;
2 pirul, Agropirum repens, pentru hipertensiunea arterială;
3 părul Maicii Domnului, Asplerium trichomanes, pentru întărirea părului: „Planta se fierbe, iar cu zeama rezultată se freacă pielea capului pentru întărirea rădăcinii părului” inf. Avrămuţ Teodor;
4 breiul sau untul pământului, Bryonia alba, pentru vindecarea reumatismului. „Breiul are o rădăcină groasă, care se poate săpa oricând, dar e mai bună cea extrasă în
5 luna aprilie. Rădăcina se curăţă de coaja de deasupra, apoi se răzuieşte şi se bagă în spirt sau ţuică curată, punându-se astfel la gălăstit. După două zile e bun leacul pentru frecţie pe locurile dureroase. Uneori breiul se întrebuinţează şi prin frecţii directe, cu rădăcina plantei, doar curăţită de coajă. Provoacă usturimi, iar pielea se băşică, dar durerea trece ca luată de vânt” – inf. Andru Maria.
De subliniat că practica medicinii naturiste era însoţită de multe ori şi de cântece rituale specifice. În cazul de mai sus, al frecţiilor cu Untul pământului, pe locurile dureroase, descântecul rostit suna aşa: „Se luă Maria pe cale/ Pe calea cea mare/ Se-ntâlni c-o fată mare/ Sau prunc mare/ Cu Saveta, Ion, Gheorghe etc./ - Femeie/ Omule, unde te duci?/ Pe cale, pe cărare?/- Da mă duc că mi-am scrântit piciorul./ - Da stai că eu ţi-oi pune la loc, / Şi te-oi freca, şi te-oi îndrepta: / Os cu os, vână cu vână, carne cu carne, piele cu piele/ Încheietură cu încheietură/ Şi iar os cu os, / Şi ţi-oi pune la loc toate oase cum au fost” – inf. Derebenţ Eva).
4 rostopască, Chelidonium majum, pentru dureri de ficat;
5 ţintaură, buruiană de friguri, Centarium umbelatum, pentru gripă, febră;
6 scaiul, Dypsacus lacitionus, pentru astmă şi boli de ochi;
7 ghinţaura, Gentiana cruciata, pentru ulcer;
8 jnapăn, Juniperus comunis, pentru curăţirea pietrei la rinichi;
9 sângele de nouă fraţi, Pulmonaria officinalis, pentru stomac şi ficat etc.
Tot din flora spontană era obţinută şi materia primă din care se preparau culorile pentru vopsitul ţesăturilor de cânepă, in, lână, a pieilor etc. Aşa, pentru obţinerea culorii negre se foloseau: coaja de arin, coaja de nucă coaptă, nucile de stejar; pentru culoarea roşie – roiba; pentru galben erau folosite cojile de măr pădureţ, de sânger sau de ceapă; pentru cafeniu, frunzele de nuc; pentru albastru, coaja de arin mai puţin fiartă.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.