CĂRBUNĂRITUL

carbunarit-zona-beius

Strict legată de fierărit, înţeles şi ca reducere a minereului de fier în cuptoare şi de prelucrare a fierului obţinut în unelte în centrele specializate sau în fierăriile existente în toate comunităţile rurale, s-a dezvoltat în depresiunea Beiuşului şi cărbunăritul, adică obţinerea mangalului din lemn, prin combustie dirijată, pentru alimentarea fierăriilor.

Conscripţiile urbariale din 1589 şi 1600 ca şi „Inventarul castelului Beiuş, al fierăriilor şi arămăriilor domeniului” din 1600 confirmă existenţa cărbunăritului, confirmă obligaţiile iobagilor de prestare a muncilor impuse de această specializare. La 1600, 11 localităţi cu 312 capi de familie aveau obligaţia să deservească topitoria din Vaşcău. Dintre ei, cei din satul Boi – Vaşcău „de când s-a ridicat maiul de fier (malleus forrens) nu obişnuiesc să presteze nici un cens, nu prestează, decât cară în fiecare săptămână cărbuni pentru topit fierul, taie lemnele, ard cărbunii. Dacă neglijază să care cărbunii, gloaba e de un florin, trebuind să care şi cărbunii neglijaţi”. Şi satele Câmp, Folteşti (Sârbeşti), Valea Mare de Codru, Vărzarii de Sus şi de Jos aveau aceleaşi obligaţii. Pentru topitoria de aramă de la Poiana, alimentarea cu lemne şi cărbuni intra în obligaţiile iobagilor din Sighiştel, Câmpani de Sus şi de Jos.
Conform socotelilor provizoratului Vaşcăului, între 1750-1771, contribuţia anuală de cărbune pentru buna funcţionare a cuptoarelor era de 2301 coşuri de cărbune, obligaţie a satelor: Bărăşti, Băiţa, Briheni, Cărpinet, Câmpanii de Sus şi de Jos, Coleşti, Câmp, Criştior, Fânaţe, Ghighişeni, Hotărel, Hârsăşti, Leheceni, Lunca Vaşcăului, Poiana, Petrileni, Ponoare, Râieni, Sârbeşti, Seghişte, Sălişte de Vaşcău, Sohodol, Ştei, Şuştiu, Urseşti, Vaşcău, Vărzari de Sus şi de Jos, Zăvoieni (azi Petrileni). Pe lângă iobagii ce prestau obligaţii, cărbunăritul impunea şi existenţa unor specialişti străini, plătiţi de provizorat, nemţi sau slovaci dar şi români plătiţi în bani sau în grâne.
Arderea lemnelor pentru obţinerea mangalului presupunea o tehnică specială. Lemnul era aşezat în forma unor cuptoare înalte, numite bocşe, căptuşite pe margini cu pământ. Ele aveau sus un horn şi jos guri de aerisire, pentru întreţinerea arderii mocnite sau pentru întreruperea ei când procesul de termina, după două-trei săptămâni de ardere dirijată. Bocşeriile erau aşezate de obicei pe cursul unor ape, tocmai pentru a putea stinge focul când arderea trebuia întreruptă.
Despre prezenţa acestor bocşerii în zona Beiuşului mai vorbesc şi astăzi unele toponime ca: Valea Bocşelor din zona Vaşcăului dar şi, de exemplu, dealul Bocşii, de la Suplac, deci mult mai jos pe cursul Crişului Negru, la ieşirea din depresiune.
De asemenea, numele satului Cărbunari şi frecvenţa antroponimului Bocşe în zonă. Printre ele şi cel al cunoscutei cercetătoare Maria Bocşe, preocupată printre altele, şi de cercetarea cărbunăritului şi bocşeritului în zonă.
Bocşerii mai funcţionau încă până în urmă cu două decenii la Ioaniş la fabrica de lemn.
Desfacerea mangalului se realiza prin acoperirea comenzii directe către cuptoarele locale de redus minereul şi către fierării, dar şi mai departe în zona Orăzii, Beliului, Hălmagiului etc.

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.