ALBINĂRITUL

albinarit-zona-beius

Între ocupaţiile tradiţionale secundare, specifice zonei Beiuşului pe lungi perioade de timp, albinăritul s-a situat şi el pe un loc destul de important, chiar mai important decât am fi dispuşi să credem la o primă evaluare.

Stau mărturie despre această ocupaţie în primul rând resursele naturale ale zonei, resurse ţinând de o floră foarte diversă şi bine reprezentată aici, cuprinzând peste 150 de specii melifere, printre care: salcâmul, teiul, murul, măceşul, păducelul, pomii fructiferi, ierburile fâneţelor etc. De asemenea, pădurile seculare, teritoriile predilecte ale albinelor sălbatice au venit şi ele cu oferta lor de miere, obţinută prin bărcuit. Şi clima moderată a zonei a facilitat existenţa acestei ocupaţii.

Despre importanţa albinăritului în timp vorbeşte şi faptul că, printre prestaţiile iobagilor din zonă, faţă de stăpân, întâlnim frecvent şi dijma stupilor. Şi printre privilegiile pe care iobagii zonei le obţineau apare şi albinăritul. Astfel, la 1422, li se dă voie acestor iobagi să dea dijmă doar un stup din primii zece, pentru restul stupilor putându-se plăti o răscumpărare de 2 dinari pentru fiecare stup. Înseamnă că foarte mulţi locuitori ai zonei aveau fiecare peste 10 coşniţe cu albine. Oricum, dijma stupilor rămâne o constantă şi mai târziu în urbariile satelor, precum cele din 1589 şi 1600, în cazul satelor Tărcaia, Ghighişeni şi Căpâlna, ca şi a celor din crăinicia lui Petre Burda. Pentru a ne da seama de continuitatea practicării albinăritului, mai menţionăm că o statistică din 1936 consemna, în 67 de localităţi înregistrate, din cele de pe valea Crişului Negru, un număr de 338 de ţărani, proprietari ai 1989 stupi rustici şi 238 stupi sistematici. Printre localităţile cele mai bine populate cu stupi: Budureasa, Cărpinet, Criştiorul de Sus, Cusuiş, Tărcăiţa, Hinchiriş, Leheceni, Pietroasa, Roşia, Sălişte de Vaşcău, Sohodol .

Stupii rustici erau de două feluri: cei realizaţi din buduroaie de lemn scobite în interior, căpăcite sus şi jos, cu o deschidere – urdinişul şi cei împletiţi din curpen sau din nuiele, lipiţi apoi cu pământ amestecat cu bălegar pentru o mai bună izolare a stupului.
Se practica în mod frecvent, cum am mai menţionat, şi bărcuitul stupilor sălbatici ce colonizau prin scorburile copacilor din păduri. Tehnicile bărcuitului erau diverse. Stupii sălbatici erau descoperiţi urmărindu-se, dimineaţa, zborul albinelor care se întorceau la stup. Dimineaţa, deoarece atunci ele zboară după nectar mai în apropierea stupilor, deci puteau fi urmărite mai uşor. Pentru aceasta, bărcuitorul prindea 3-4 albine într-un corn, le lăsa acolo să se umple cu mierea adusă cu el de acasă şi pusă în corn, ca să poată zbura mai repede spre stupul lor sălbatic. Uneori li se presăra făină pe aripioare, ca să poată fi urmărite mai uşor. O dată depistat, stupul sălbatic putea fi valorificat în mai multe feluri. Dacă era o bortă ce putea fi retezată cu firezul, se trecea la tăierea şi transportul ei acasă, cu albine cu tot. Dacă borta nu putea fi detaşată, stupul primitiv era afumat cu pucioasă, deasupra lui era tăiată o gură ce comunica într-o coşniţă special adusă de acasă de stupar, stropită cu miere şi frecată cu mentă pentru a fi atractivă albinelor. Albinele, fugind de fum şi atrase în coşniţă, erau duse acasă. La fel şi fagurii din stupul sălbatic, ce era despicat după capturarea albinelor. Această capturare a stupilor sălbatici se făcea la începutul verii, pentru ca stupul capturat să se poată reface până la intrarea în iarnă. Se practica însă şi bărcuitul prin uciderea stupilor sălbatici şi luarea fagurilor. Asta de obicei toamna, când stupii erau deja plini de miere. Uciderea lor se făcea prin introducerea în bortă a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf, urmată de închiderea urdinişului. Aşa albinele mureau şi fagurii putea fi scoşi din bortă.
Mierea obţinută din stupi putea fi consumată împreună cu fagurii sau stoarsă. Ceara rămasă din faguri era folosită în confecţionarea lumânărilor, iar cu resturile obţinute din prepararea ei, voştina, se ungea lâna de oaie înainte de a fi ţesută. Turtele de ceară se mai vând şi astăzi în târgurile zonei, lângă mierea de stupi. Lumânările foloseau la iluminatul casnic dar şi în ceremonialul religios. Tot din ceară de albine erau confecţionate şi cruciuliţele ce se lipeau pe meştergrinda casei, la sfinţirea ei sau la mort. În legătură cu specializarea zonei în confecţionarea lumânărilor, e de consemnat menţiunea din chestionarul statistic 1820 ce subliniază că locuitorii zonei „Confecţionează din seu astfel de lumânări, încât mai bune nu sunt în tot regatul” .

regio

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeana prin Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.

Pentru informaţii detailate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeana, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului României.